Mecanismul

Oct 11, 2011 by Adina

Domnul Mercier deschise încet un ochi. Încăperea se profila vag printre genele adormite. Pe geamul întredeschis intrau umbre palide ale lunii şi murmurul bătrân al arţarului de lângă casă. Soţia lui dormea senină, suspinând uşor în somn. Era linişte. Şi totuşi, pe domnul Mercier îl trezise din nou sunetul acela cadenţat, pierdut printre pereţii casei.

Îl auzea în fiecare noapte de când se mutaseră în vechea vilă. Un zgomot înfundat, ce se încăpăţâna să apară la aceeaşi oră, cu precizia unui ceas elveţian. Uneori îl auzea şi în timpul zilei dar era uşor de explicat dacă se apropia de orologiul preţios de lângă şemineu.

Domnul Mercier lucra într-o fabrică exclusivistă de ceasuri. Crescuse într-o familie de orologieri, înconjurat de furnituri dintre cele mai fine: ancore, balansiere, barillete, coroane şi turbilloane, arătătoare din metale preţioase, brăţări unicat lucrate luni de zile de meşteri a căror artă dispăruse odată cu ei. Continuarea tradiţiei de familie fusese o alegere implicită a tânărului Bertrand Mercier.

Iar acum venise rândul fiului său. Micul Gerrard va trebui, într-o bună zi, să preia conducerea fabricii de peste 100 ani a familiei şi să menţină sus, sus numele Mercier în galeria producătorilor de ceasuri. De altfel mutarea în vila de pe rue Saturnelle avusese ca motiv aducerea lui Gerrard mai aproape de sediul fabricii, pregătind momentul în care micuţul va începe s-o viziteze, dus de mână de domnul Mercier, pentru a se familiariza cu viitoarea sa viaţă.

De când locuiau aici însă, viaţa familiei, şi a domnului Mercier cu precădere, părea să se desfăşoare în contratimp.

Întregul simţ al timpului, dezvoltat şi educat de dl.Mercier de-a lungul anilor săi, era dat peste cap. Nopţile erau mai scurte şi lumina dimineţii îi întrerupea somnul mai devreme decât ar fi simţit că trebuie. Întârzia frecvent la serviciu, deşi îşi verifica aproape continuu ceasul. Emisiunile pe care domnul Mercier le urmărea cu religiozitate, de ani buni, începeau întotdeauna mai devreme şi de cele mai multe ori nu viziona decât ultimele minute. Telefonul din casa suna întotdeauna prea scurt şi rareori ajungea să răspundă la timp. În ciuda eforturilor sale, domnul Mercier nu reuşea să îşi regleze cronometrul interior.

Dar problemele nu se opreau aici. Şi doamna Mercier trăia un dezacord cu timpul. Toate mâncărurile i se ardeau. Orice ar fi făcut nu reuşea să scoată la timp din cuptor prăjiturile cu fructe, fripturile de curcan cu sos caramelizat sau lasagna pentru care era întotdeauna lăudată. Petrecerile organizate pentru a inaugura noua casă fuseseră de-a dreptul dramatice pentru doamna Mercier şi în scurt timp renunţaseră să mai invite prieteni la cină. Cămăşile scumpe ale soţului său se ardeau continuu la călcat, deşi doamna Mercier încerca, aproape cu disperare, să-şi cronometreze mişcările. Ca şi soţul său, întârzia mereu la ceaiurile cu prietenele sale iar cele care o vizitau acasă o găseau întotdeauna în vreun halat mototolit, cu  părul încă ud. Nu mai reuşea să-l ducă pe micul Gerrard la timp la şcoală şi singura soluţie pentru a nu întârzia să-l ia, la finalul orelor sale, era să petreacă tot acest timp în cafeneaua de vizavi de şcoală.

Domnul Mercier observase toate aceste fenomene bizare şi încerca, deşi fără prea mult succes, să găsească o explicaţie şi o soluţie. În dimineaţa în care a găsit la uşă ziarul datat cu ziua următoare a ajuns la capătul răbdării. Şi-a promis atunci că va rezolva, orice ar fi, misterul vechii case.

Sunetul acela iritant de monoton continua să răsune în tăcerea nopţii. Dl. Mercier deschise şi al doilea ochi, urmărind atent traseul ecoului. Nu semăna cu orologiul de lângă şemineu, elegant şi cursiv. Nu, sunetul acesta era neatent, cu ocazionale scăpări de tempo, ca un motoraş bătrân, răguşit de uzură.

Dl. Mercier se ridică încet, îşi puse papucii în picioare şi păşi precaut pe parchetul vechi. Mergea încet, încercând să nu piardă urma sunetului. În holul de la intrare găsi lanterna, atârnată lângă umbrele. Se apropie de scările din mijlocul casei. De aici sunetul se auzea şi mai puternic. Domnului Mercier i se părea aproape că seamănă cu zgomotul imperceptibil făcut de un barillet tradiţional. Urcă fără grabă, urmărind în permanenţă sunetul. În salonul de la etaj i se păru că pereţii răsună de acel ţiuit ascuţit. Dar salonul era aproape gol, cu excepţia unor fotolii şi a unor cutii de cărţi puse acolo pentru a fi cândva aranjate în bibliotecă. Ce ar fi putut să producă acel zgomot?

Şi atunci dl. Mercier dădu cu ochii de trapa către pod. Nu-şi aducea aminte să fi urcat acolo de când se mutaseră. Există locuri în care chiar şi unui bărbat în toată firea îi este teamă să meargă. Podurile erau acele locuri pentru dl. Mercier. Amintirile legate de podul înţesat de păianjeni  al casei în care crescuse nu erau dintre cele mai plăcute. Dar dl. Mercier avea o promisiune de respectat aşa încât respiră adânc, aprinse lanterna şi păşi temător în urma luminii.

Podul dormita, îmbătrânit şi apatic. Şipci lungi de parchet, desprinse dezordonat şi un geam mare, rotund, formau întregul său peisaj. Foştii locatari nu lăsaseră nimic în acest loc întunecos. Nici sănii vechi, nici cutii cu fotografii prăfuite sau albume de nuntă, nici jucării stricate, nici măcar haine vechi, tocite de vremuri şi molii. Nimic, cu excepţia unei mici cutii de lemn, abandonată sub geam.

Prin geam se strecurau primele raze ale dimineţii şi capacul greu al cutiei lucea timid în lumina alburie. Dl. Mercier stinse lanterna şi o aşeză încet, pe podea. Privea mirat cutia din faţa lui, cu o nostalgie greu de explicat. În timp ce o ştergea delicat de praf ochii i se umplură de imagini din copilăria lui cuminte, din zilele lui de ucenicie, din zilele de sărbătoare petrecute cu părinţii săi. Le vedea pe toate derulându-se rapid, fără pauze sau prelungiri dulci ale unor trăiri, pierdute sub o lumină portocalie, difuză, ca cea a apusurilor din amintirile lui.

Deschise încet cutia, aproape cu emoţie, şi privi înăuntru. Zgomotul înfundat ce-i întrerupea somnul venea de aici. Dintr-un ceas de şemineu. Un ceas de şemineu cu geamul spart şi arătătoare strâmbate, sărite din locaşul lor. Un ceas de şemineu din lemn de cireş, cu marginile tăiate neglijent cu o pânză de traforaj tocită. Pe spatele său erau inscripţionate 2 litere: B.M. Bertrand Mercier.

6:59:58…6:59:59…7:00. Alarma ceasului porni brusc, înţepată si insistentă. Dl.Mercier se dezmetici, speriat, ca dintr-un vis.